Pagina 3828

Primăria Timişoara a provocat cea mai grea condamnare a României la CEDO- UPDATE

1

gheorghe ciuhandu ganditor2.413.499 euro – aceasta este cea mai mare despăgubire pe care statul român va trebui să o plătească în urma unor decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Banii vor fi primiţi de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara în cazul în care statul român nu va restitui în natură cele 25 de apartamente din Piaţa Victoriei nr.3 şi Medicinei nr.1, care au fost vândute de Primăria Timişoara foştilor chiriaşi.

În 1924, Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara a primit autorizaţia de construire în Piaţa Victoriei nr.3 a unui „palat”, după ridicarea clădirii aici desfânşurându-şi activitatea instituţia. După desfinţarea de a către autorităţile comuniste, în 1949, a camerelor de comerţ, clădirea a ajuns în patrimoniul statului. Aici a funcţionat ani buni Comitetul Regional PCR Banat , iar o parte din palat a fost apartamentat. După 1990, locuinţele au ajuns în administrarea ICRAL Timişoara şi a Primăriei Timişoara. CCIAT a început o întreagă serie de acţiuni în instanţă pentru a recupera întreg palatul din centrul Timişoarei. Cu toate acestea, municipalitatea a vândut apartamentele foştilor chiriaşi, CCIAT susţinând că este vorba de o operaţiune ilegală deoarece imobilul nu se afla în circuitul civil la momentul încheierii contractelor de vânzare – cumpărare.

Cum instanţele din România nu au fost de acord cu cererile de restituire a apartamentelor către CCIAT, reprezentanţii camerei s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin două sentinţe, CEDO a constatat încălcarea articolului 1 deorece CCIAT a fost privată de bunurile sale şi nici nu a primit despăgubiri. Din această cauză a dispus ca statul român fie să restituie apartamentele, fie să plătească despăgubiri de peste 2,4 milioane de euro. De asemenea, instanţa europeană a constatat deficienţele din legislaţia românească şi a susţinut că „statul ar trebui să clarifice procedura” în privinţa proprietăţii.

Primarul Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, a susţinut că „nu ştiam de această sentinţă. Să plătească statul român despăgubirile că a dat legile aşa cum le-a dat. Noi doar le-am aplicat”.  Secretarul Ioan Cojocari a refuzat să facă orice fel de comentariu pe motiv că „nu este treaba mea. Întrebaţi-l pe Miuţ de la Patrimoniu că el le-a vândut”.

UPDATE Ştirea a fost preluată deja de Adevărul în ediţia electronică. Evenimentul zilei a scris despre subiect, dar a uitat să precizeze sursa de inspiraţie.

15 ani. Un alt început

10

Nu voi uita niciodată acea dimineaţă de septembrie târziu. Când m-am reîntors din Bucureşti, acasă, cu o legitimaţie cartonată pe care scria „PRESĂ”. Era cel mai de preţ lucru pe care-l aveam. Şi-l obţinusem după un interviu maraton cu şefii de la Curierul Naţional. Care mi-au acordat imensa încredere de a le spune ce se întâmplă la Timişoara. Aveam 18 ani. Atunci a început cea mai mare aventură a vieţii mele. Am plonjat în vârtejul năucitor al ştirilor de fiecare zi şi n-am mai ieşit de acolo. M-a simţit Doamna Eleonora V.Popa, care  m-a pescuit din apele tulburi, momindu-mă cu morgana politicii. Ajuns în barca Renaşterii bănăţene am fost trimis la „crime, jafuri şi violuri”, academic spus secţia actualităţi. Fuga nebună de a ajunge cât mai repede la eveniment, tensiunea insuportabilă a nopţilor petrecute pe trotuarele din faţa Parchetului sau Poliţiei mi-au şlefuit instinctele de a simţi şi înhăţa ştirea.

Anii au trecut şi am avut şansă să ajung la o altă importantă şcoală de presă. „Măi, copile, hai la Adevărul”, m-a îmbiat Domnul Nicolae Militaru, care acum le face prima pagină îngerilor. Şi cum să refuzi tentanţia de a fura meserie de la cei mai buni? Acolo pe holurile imense ale Casei Scânteii, am învăţat lecţia de căpătâi de la Domnul Dumitru Tinu „jurnalistul nu poate trăi din trecut, din ce a scris odată, ci din ce a dat astăzi”. Mama cuvintelor, Doamna Lelia Munteanu, mi-a desluşit greutatea slovelor spuse şi scrise, dar şi ce înseamnă să ai puterea să ierţi. Călăuză prin labirintul reportajului mi-a fost Andu Cercelescu, care mi-a arătat calea – „cuvânt pe cuvânt”, iar Adrian Ursu mi-a dat măsura de cântărit pentru specia politrucilor. Aici am învăţat să găsesc adevărul căutând printre rândurile documentelor sau printre vorbe. De la ei şi de la mulţi alţii, cărora le cer iertare că nu i-am pomenit, am învăţat ce înseamnă o echipă.  Aşa am reuşit să facem, atunci când am plecat de la Adevărul, o minune – să clădim Gândul. Şi să-l ducem cititorilor până astăzi.

Pentru că de astăzi apele s-au despărţit. Nu pentru că aşa mi-am dorit, ci pentru că orgoliul unora a contat mai mult decât orice. După 15 ani de la acea dimineaţă de septembrie târziu, vine un alt început.  Aşa că de acum încolo, cel puţin pentru o perioadă, ce ar fi trebuit să fie în paginile ziarului Gândul şi poate chiar mai mult veţi putea citi aici pe www.pressalert.ro.